Ce se are în vedere prin ”viață privată”?
„Viața privată” este un concept foarte larg, care nu poate fi definit strict. Viața privată, în contextul drepturilor omului, este înțeleasă ca toate aspectele vieții și identității unei persoane, atât sociale, cât și fizice. Astfel, viața privată include manifestarea unui individ, orientarea sexuală, interesele, preferințele, activitățile profesionale și private, relațiile cu alte persoane - familie, prieteni și un cerc extern mai larg, alegeri de viață, domiciliul și corespondența. Mai simplu, viața privată încorporează toate aspectele stilului de viață al unei persoane sau ceea ce o persoană consideră o parte a personalității sale.
Există excepții?
Dreptul la viață privată nu este absolut și, prin urmare, poate fi supus unor restricții.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede trei criterii, care trebuie îndeplinite pentru ca restricția să fie legală:
1. Restricția este prevăzută de lege: există o normă în dreptul național care permite o astfel de restricție
2. Restricția este necesară într-o societate democratică pentru:
- protejarea securității naționale
- protejarea ordinii publice
- protejarea bunăstării economice a țării
- prevenirea tulburărilor sau a infracțiunilor
- protejarea sănătății sau moralei
- protejarea drepturilor și libertăților celorlalți
3. Restricția este proporțională (nu mai mult decât este necesar pentru atingerea scopului urmărit)
Aceste criterii au fost, de asemenea, general acceptate și aplicate de alte instituții internaționale pentru drepturile omului și urmate de multe organisme naționale de aprobare a deciziilor.
Cine protejează acest drept?
Statul este principalul garant al drepturilor omului. Obligațiile sale sunt duble: negative (obligații „de a nu face” ceva) și pozitive (obligații de „a face” ceva).
Obligația negativă este de a se abține de la amestecul arbitrar în problemele private ale persoanelor. Obligația pozitivă este de a asigura respectarea vieții private în relațiile indivizilor dintre ei.
Recunoașterea internațională a acestui drept
Acest drept a fost formulat după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial când comunitatea internațională a decis să stabilească un standard comun pentru protejarea drepturilor fundamentale.
În 1948, în acest scop a fost adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului. Articolul 12 al acesteia prevede:
„Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoare sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.”
Acest drept a fost ulterior încorporat în convențiile internaționale și regionale privind drepturile omului. Interesant este că domeniul de aplicare al acestui drept se extinde cu trecerea timpului. Comunitatea mondială nu și-ar fi putut imagina că un volum mare de informații personale va fi în cele din urmă stocat virtual. Domeniul de aplicare al dreptului s-a lărgit odată cu dezvoltarea tehnologiilor moderne și acum include și confidențialitatea în Internet.